Se mai uită o dată la ceas. Acele ceasornicului moştenit de la fostul chiriaş păreau că îşi uitaseră îndatoririle, aproape că nu se mişcaseră din loc.

Se ridică înciudat şi porni către bucătărie. "Fac cafeaua, o las să se răcească şi mă duc până la chioşcul din staţia de autobuz", îşi făcu el rapid planul de bătaie. Apăsă întrerupătorul şi becul de la bucătărie aproape că îl orbi. "Doamne, e prea dimineaţă!", îşi zise în gând şi mai trase o rundă de înjurături. Nici el nu ştia exact pe cine e supărat, aşa că îşi concentră tirul asupra ceasului deşteptător, neuitând însă să îi includă pe listă, din când în când, pe vecinii de alături, dar şi pe fericiţii care încă dormeau la ora aia. De supărare, uită de cafeaua pe care o pusese pe foc. Sfârâitul plitei de la aragaz îi întrerupse monologul, doar pentru câteva momente însă, pentru că, în încercarea inutilă de a mai salva ceva din cafea, se fripse cu ibricul, ceea ce provocă o nouă serie de mormăituri nu tocmai cuviincioase.

Stinse lumina în bucătărie şi se îndreptă spre dormitor. Afară începuse să se crape de ziuă, iar lumina lăptoasă a dimineţii încerca timid să alunge întunericul statornicit în cameră. I se făcu deodată frig, un frig care îl învăluia din ce în ce mai rapid, care aluneca din ce în ce mai tăios pe pielea-i încreţită, care mai că îl speria prin insistenţa şi consistenţa sa aproape fizică. Începu să tremure. Se uită la ea. Dormea în continuare ca şi cum ar fi fost singură pe lume, neclintită, cu acelaşi zâmbet misterios pe buze. Se apropie încet de ea şi o înveli cu grijă, ca să nu simtă frigul care pusese stăpânire pe toată camera.

Ieşi din dormitor şi, ajuns pe hol, începu să se încalţe. Frigul nu ajunsese încă şi acolo. "Dacă e aşa în casă, afară cred că e infernal", îşi zise în timp ce se chinuia cu fermoarul de la geacă, care se încăpăţâna să îi pună probleme. "De când mă tot ţin să mă duc să-l repar... Aşa-mi trebuie!"

Tocmai vroia să iasă pe uşă când şi-a adus aminte ca nu a luat bani. Se întoarse după ei în dormitor. Înfofolit în geacă, parcă nu îi mai era atât de frig, remarcă el într-o doară. Dădu să iasă din cameră, dar ceva parcă îl ţinea pe loc. Îngenunche lângă pat şi o sărută tandru pe frunte. Frigul începuse să pună stăpânire şi pe ea, nu mai era atât de caldă ca atunci când se trezise. Mai puse o pătură pe ea şi apoi ieşi.

Vânzătorul, bineînţeles, dormea. Nu se mai enervă. Bătu în geam, o dată, de două ori, de trei ori, hotărât să nu cedeze indiferenţei pe care i-o arăta omul dinăuntru. Într-un final, acesta deschise ochii, îi aruncă o privire urâtă şi crăpă geamul.

- Ce doriţi?

- Daţi-mi două pachete de Parliament Blue şi unul Slims, vă rog. Îi întinse şi banii, adăugând un "mersi" timid, inutil de altfel, pentru că omul oricum nu avea de gând să-i dea niciun rest. Luă ţigările şi făcu cale întoarsă. Îşi aduse aminte de promisiunea tăcută cu care îl amăgise pe câinele de lângă biserică. Parcă nu-i mai venea să dea ochii din nou cu tipul de la chioşc. Şi, în plus, ce-ar fi putut să-i ia de acolo.... "Îi tai nişte salam şi i-l dau când plec la muncă, dacă o avea noroc şi o mai fi", hotărî el şi o porni spre casă. Când ajunse în dreptul bisericii, grăbi pasul, evitând să se uite în direcţia din care ar fi putut fi privit cu reproş.

Se simţi uşurat de-abia când intră în scara blocului. "Ce tâmpit sunt! Am început să mă simt vinovat faţă de o potaie vagaboandă," râse el în timp ce apăsa pe butoanele liftului. "Cum dracu au reuşit să-l blocheze la ora asta... dacă-l prind pe ăla care a făcut-o îi rup picioarele", ameninţă retoric, când îşi dădu seama că liftul nu avea nici cea mai mică intenţie să-l servească în acea dimineaţă. Îşi aprinse o ţigară, pentru curaj şi atacă voiniceşte cele 9 etaje care îl despărţeau de ea. Deja i se făcuse dor. O să-i ducă cafeaua la pat şi o să o trezească cu aroma, ca-n reclama aia de la televizor, plănui el, în timp ce becul de la etajul 7, la care stau alde Popescu, pâlpâia chior şi galben. Pe la 8 începu să respire mai greu. "Ar trebui să mai fac şi eu nişte sport", gândi, observând însă în acelaşi timp că nu transpirase niciun pic, deşi avea ditamai geaca pe el. Şi atunci realiză şi de ce. Îi era din nou foarte frig. Cand ajunse în faţa uşii lor, deja tremura din toate încheieturile. Simţi cum răceala metalică a clanţei îi intră în fiecare oscior, simţi cum frigul îi pune stăpânire pe suflet, fără ca el să poată împiedica acest lucru. Degetele sale amorţite nu mai puteau apuca cum trebuie cheia, aşa că fu nevoit să se aplece de câteva ori pentru a o culege de pe jos. Frigul era atât de tăios încât îi provoca o senzaţie acută de vomă, accentuată, îşi dădu el seama, şi de mirosul dulceag care îi invadase nările de când ajunsese în faţa uşii. Clănţănind frenetic din dinţi, reuşi să descuie şi intră în casă. Aproape că fu secerat de pala de frig amestecat cu acelaşi miros dulceag care îl întâmpină încă din prag. Clătinându-se, făcu câţiva paşi, încercând să identifice sursa acelui iz care îi făcea rău. Mirosul plutea peste tot, atât de greu încât îl puteai vedea cu ochiul liber, formând un fel de ceaţă densă, compactă, rece, râncedă, care te învăluia prevestitoare de nenorociri. Îşi făcu curaj şi, cu stomacul în gât şi inima cât un purice, o porni spre dormitor. Frigul deja se tranformase în ger, un ger din cauza căruia îi dăduseră lacrimile. Mergea şi plângea, plângea şi nu ştia de ce. Intră în cameră. Ea era exact aşa cum o lăsase el, ca şi cum ar fi fost singură pe lume, neclintită, cu acelaşi zâmbet misterios pe buze. Răsuflă uşurat şi simţi nevoia imperioasă de a o trezi din somn, de a o lua în braţe, de a se bucura pe deplin de ea, de a-i spune încă o dată cât de mult o iubeşte, de a-i reaminti că, fără ea, viaţa lui nu ar avea niciun sens. Se întinse, puse mâna pe ea şi se prăbuşi la pământ, zdrobit. Murise!