toamnei

despletite pe alei…

Sângele

doare trecând

dincolo de mine în trupul tău

atât de aproape că umbra lui

mă spală de păcatul de a te fi cunoscut.

Gândurile

mele te mâgâie în somn,

în somnul acela care nu mai vine,

care doar pleacă mereu şi mereu…

asemeni vântului care îmi umblă

prin amintirile atât de goale

şi fără de sens.

O uşă se trânteşte!

E uşa de la camera sufletului tau!

E goala! Atât de goală

încât aud doar ecoul necuvintelor tale

spuse mult prea tarziu…

Întind mâna să te ating şi nu te mai găsesc…

Eşti atât de departe,

că lutul se miră

că te-a născut strain de mine

şi steaua ta căzătoare a uitat

pentru ce te-ai rugat

când s-a stins acolo,

pe cerul drumurilor tale

pustiite de dor şi speranţă.

Buzele mele te cauta -

parfum bolnav de mine în fiecare floare

pe care ai aşezat-o cu vorbele tale

la fereastra iubirii mele adolescentine

sosita atât de târziu…

asemeni necuvintelor tale.

Lacrimi ...de noapte

 Ţi-am dat 

 lacrimile mele 

 de noapte...

 mărgele de cuarţ negru...

 să-ţi ţină de urât

 în serile cu şemineu...

 Câte una 

 pentru fiecare clipă de vis

 împreună...

 Ţi-am dat lacrimile mele de rouă...

 Una ...

 pentru sărutul dintâi...

 Una...

 pentru că m-ai făcut să plâng

 de fericire...

 Una...

 pentru dimineţile

 devenite nopţi de iubire...

 Una...

 pentru zâmbetul 

 din colţul gurii...

 Una...

 pentru gestul început

 şi de fiecare dată...altul...

 Una...

 pentru tot ce am dorit mereu

 să fie altfel ...şi...

 a fost...

 Una...

 pentru mângâierile

 care îmi deşirau fiecare moleculă

 şi o transformau

 în sângele tău....

 Una...

 pentru fiecare fior

 care mi-a disecat sufletul...

 Una...

 pentru ieri...

 Una ...

 pentru azi...

 şi una...

 pentru eternitate...

 să le simţi atingerea

 în palmă

 ori de câte ori

 îţi vei aminti

 de ce  a fost...

 de ce este...

 şi...

 de ce va fi...

Lacrimă de rouă

 Nu ştiu când vântul

 m-a atins cu mângâierea lui.

 Nu ştiu când tu,

 steaua mea căzătoare,

 ţi-ai lăsat culoarea

 în sufletul meu.

 Nu ştiu când merele domneşti

 şi-au copt aroma pe buzele mele

 iar tu ai cules-o

 ca o himeră rătăcitoare.

 Nu ştiu de eşti răsărit sau apus,

 sărut sau durere,

 necuvânt sau iubire,

 tăcere au adevăr.

 dar ştiu 

 că mă cauţi

 în fiecare dintre cerurile tale

 atât de înalte

 încât ceilalţi nu pot înţelege

 că doar noi

 putem visa acolo...

 si ştiu

 că soarele se aprinde

 pentru ca întunericul din noi

 să devină mirarea primului sărut,

 pentru ca verdele frunzelor

 să se raspfranga în apa ochilor tăi,

 pentru ca nespusele încă vorbe

 să atingă infinitul.

 Nu ştiu dacă eşti azi sau ieri...

 sau mâine …care înseamnă mereu...

 dar te simt

 ca pe o lacrimă de rouă

 pe buzele 

 unui trandafir alb.

Lacrimi

 lacrimi de vis....

 pe cer de abis,

 lacrimi de stele...

 pe lumi paralele,

 lacrimi de dor.

 de suflet covor,

 lacrimi de stea

 lumină a mea, 

 lacrimi de cer

 pe-al lumii mister, 

 lacrimi de rouă

 deşi iarăşi plouă,

 lacrimi de jar

 pe guri de nectar,

 lacrimi  şuvoi

 pe-un cer doar cu NOI...

 Pereţii cum strâng 

 Şi-aş vrea să mai frâng

 tot ce n-am avut...

 un vis de demult

 ce doar a durut  -

 un bob de năut

 un vis de demult...

 şi inima  ta ,

 lumină şi stea  

 să cadă pe lume

 să scrie  doar nume 

 de iubiri infinite

 de sus dăruite.

 Un arc peste lume 

 să nască lagune

 să fim iarăşi flori

 plutind peste nori,

 să atingem neant

 şi adânc de bazalt,

 să rupem  din noi

 miresme de ploi

 ce cad pe pământ

 fără cuvânt...

 Te-aş duce pe cai

 pe-o aripă de rai

 să culegem minuni

 din flori şi genuni,

 să răpim infinitul,

 s-ascultăm asfinţitul,

 să ningem iubind

 să plângem râzând....

Sunt parte din tot alunecă-n noapte

şi parcă mi-aş cere iertare c-am fost -

eu, cea care-am spus iubirea în şoapte

în lutul cântând al soarelui rost.

Mai tremur şi-acum gândind c-ai să treci

prea fără prihana prin cântecul meu.

Ascultă-l şi simte ascunse poteci

sub pleoape şi-n păr...prin sufletul meu !

Mi-e teamă de noapte, mi-e teamă de zi

şi frunzele toate cu verde mă-ncing;

te vreau şi îţi caut prin foamea de-a fi

culoarea ta pură în care mă sting.

               Lelia Mossora

                 9 ian 2004

Trenuri de noapte...

O gară pustie...

Peronul luminat difuz...

Undeva, la capătul lui,

tu,

care aduci cu tine

tot parfumul

vechilor cavaleri

rătăcitori,

misterul unei iubiri infinite.

Buze de maci

înfloresc sub săruturi fierbinţi.

Mâinile se caută

jinduind arome de trupuri

neatinse...

Ochii

cerşesc în adâncul fiinţei

eternitatea privirii...

Ne regăsim acolo

în oglinda sufletului nostru...

tu,

eu,

o entitate atât de bizar

recompusă

din fărâme de gând,

aripi de dor,

lavă şi sânge deşteptat

dintr-un lung somn,

atingeri de înger....

Eşti aici

mai devreme

decât gândurile mele

au putut percepe...

Te-am chemat...

M-ai găsit –

domniţă din alte veacuri

închisă în turnul iubirii

neîmplinite.

Mă dezbraci de cuvinte...

Mă îmbraci apoi

în haina trupului tău...

Braţele tale sunt liane

care şerpuiesc pe fiecare fibră

din mine

preschimbându-mă în

harfa

pe care tu

cânţi

imnul dragostei,

imnul sărutului

prelins pe tâmpla mea

ca o aripa de fluture noptatec...

imnul adâncului din noi

dezvăluit

pentru

o veşnicie...

 
Lelia Mosoora

 19 X 2004

 09 :56

Să încercăm să creăm

pământul
din lutul amestecat cu suspinele
generaţiilor apuse,

apele
din lacrimi,

lumina
din sclipirea de diamant
a zâmbetelor,

aerul
din puritatea lunii
răsfrânta în ochii iubitului,

timpul
adunând distanţa
dintre ieri şi mâine...


Să încercăm să creăm

gândul
din tresărirea frunzelor în zori,

mângâierile
din adierea vântului abia născut
din foşnetul mătăsii,

sărutul
din încleştarea mării
cu pământul,

căldura
din îmbrăţişarea uimitoare
a primului sărut,

Să încercăm să creăm

patima
din roşul adunat
în macii treziţi pe buzele noastre,

iubirea
din ceasurile de veghe asupra
întâiului născut,

frumosul
din oglinda închipuită
a iubirii veşnice...

Să încercăm să creăm
toate acestea

şi

vom vedea că
suma tuturor
este în

NOI,

cei care suntem
poezia universului.

Lelia Mossora
23 mai 2008

Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec…
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete…
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui !
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu !
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...
Calea Lactee îşi pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău !
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată !

Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine !

Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

infinitul fiecăruia dintre noi...

Şi...pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit ÎNGER .
Aluneci încet prin gândurile mele
clădind castele
ireal de reale,
fierbinţi de urma trupurilor
vibrând sub zapada iubirii
ce arde în noi,
albă
ca păsările
toamnei noastre.

Şi...pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit BĂRBAT.
Tu strângi în braţe eterul
în care nu exist decât eu.
Mă dezbraci de taine
ca pe o salcie despletită
la malul unei ape izvorând
de departe,
din sufletul tău.

...şi te-ai numit VIS
şi ai pătruns în sângele meu
bolnav de dor,
de nelinişte, de nesiguranţă,
bolnav de tine -
cel niciodată găsit -
şi trecerea ta
a lăsat adânci urme
în carnea-mi flămândă
de EDENUL
trupului tău.
Tăcere...


Ce ochi frumoşi avea
tăcerea dintre noi !
Ne adulmecam
ca pe o pradă
în liniştea nopţii...
Ne dureau gândurile de
dor...
Ne dureau degetele
care pipăiau noaptea
ca o catifea albastră...
Ne durea muzica divină
ce curgea din cer...
Ne durea fiecare şoaptă
nespusă încă...
Pielea avea parfum
de piersică
dată în pârg.
Ce ochi frumoşi avea tăcerea
din noi,
cei care abia atunci învaţam
alfabetul iubirii !
Ce ochi frumoşi !
Ne strigam
fără cuvinte...
Ne pipăiam
fără gesturi...
Ce ochi frumoşi
avea iubirea
ca o mare doamnă
trecând pragul dintre noapte
şi zi !

Ce ochi frumoşi
Aveai...
Tu !

prelungirea degetelor tale…

Sunt ochii
care veghează infinitul din tine…
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...

Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...

Sunt pleoapa
care îţi închide
universul...

Sunt mâna cu care
mângâi stelele…

Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...

Sunt talpa care
îţi sărută umbra...

Sunt...
atât
de
TU
încât
sufletele noastre
se îneacă
în acelaşi
abis
de lumină...

Sunt cântecul de cocori
rămaşi
în toamna asta
uitată
de lume...

Sunt sâmburele tău
de adevăr
sau...
de otravă...

Sunt gustul
buzelor tale...
dulci-amărui...

Sunt minunea
născută
în palma ta
întinsă
pentru ultima oară
la margine de drum...
vietii,
iubirii,
mie...

Ce sângerat mi-e trupul de roşii trandafiri.
Culoarea-i prea devreme, cuvântul…
prea târziu.
Netăinuiţi luceferi coboară astazi-miri
şi-aş vrea ca vinul vechi într-un pocal
să-ţi fiu,

să-mi simţi adânc parfumul cel
fără de hotar
şi ca liane braţe să-ntind înspre sărut,
să-ţi ning pe buze ambra cu gura mea amar,
să te prefac în vis...şi-n gândul nenăscut.

Mai bate ploaia-n geam cu degetele ude.
De frig şi de iubire mi-e sufletul prea plin.
Eşti ruga mea de seară si te mai caut... unde
tu treci înspre iubire, eu din iubire vin.

Instants Volés

L’histoire se répète…
C’est vrai.

Nous revivons tous des moments
vécus depuis longtemps…
ou tant bien jamais…
Chacun rêve de ses rêves
de jadis.

Nous fêtons des noces
tellement rapprochées
quoique beaucoup de temps fût passé
depuis que nous nous sommes rencontrés,
même si ce n`était que dans nos rêves.

Mais pourquoi
ne pouvons-nous être absous
de tout ce qui s’est passé ?
De tout ce qu’il est ?

Ils nous restent les endroits
traversés il y a longtemps déjà,
ils nous restent nos parents,
ils nous restent nos enfants,
et nous nous restons nous-mêmes,
devrant nous contenter
de quelques instants volés,
de quelques fleurs offertes,
des regards endoloris
renvoyés à jamais derrière nous.

Reviens encore
pour faire le temps
s`arrêter à l’heure
restée dans nos cœurs,
celle du moment où
il n’y a plus personne
et rien d’autre
que NOUS DEUX…
Sait-on à quel point « deux » ?

Entre nous
il y a sans doute quelqu’un
qui nous empêche de nous tromper
et qui nous pousse
l’un vers l’autre.
Partir ?
Retourner ?
Qui saura nous répondre ?
Peut-être resterons nous toujours sur cette éternelle question
qui couvre nos âmes
d’une blanche neige…



Papillon de nuit

C’est moi le papillon de nuit
qui brûle sans cesse ses ailes de chant…
Je suis la femme
qui pose d’éternelles demandes aux coeurs…
C’est moi…
celle qui occide le coucher du soleil
avec des ombres de rêve…
C’est moi la main qui caresse
et la pensée qui embrasse…
C’est moi la brise dans tes cheveux…
C’est moi le silence qui filtre par dessus la lumière…
Touche mon visage et apprends
comment on allume les réverbères de sang en moi !
Sent ma chaleur
pour faire fondre les paroles à la flamme
de mon corps !
Le coucher du soleil tremble dans mes bras
lorsque je te caresse…
La Voie Lactée se perd en moi…
Je suis celle qui t’appelle au festin de l’amour…
Je suis celle qui te tend la main
comme vers une oasis de bonheur…
Donne-moi le Graal de ta bouche pour m’enivrer de ton abîme !
Donne-moi tes paumes pour les cueillir
dans une larme de pluie
faite pour emporter toutes les nuits pleurées autrefois !

Modèle mon argile
pour en faire
la vraie image de la femme que je suis !

Gratte de tes lèvres des traces de nostalgie
si douloureuse que je n’en sois jamais guérie !
Et ne te demande plus toi-même ce qui se passe !
On n’est que nous deux,
si purs
que le blanc ne l’est pas assez
et que le ciel n’est pas assez haut
pour que tous nos sentiments
le touchent :

l’infini de chacun d’entre nous…



Les anges eux-mêmes trépassent des fois…


Les ailes ouvertes
on s’envole vers l’infini
en rêvant,
en espérant,
ayant confiance en tous
et
en tout…
et c’est un temps qui arrive
où les oiseaux brisent leur vol,
où le ciel perd ses couleurs,
où le sourire s’efface
car nous apprenons enfin
que le secret de la vie se trouve
dans tout en ce qu’on a eu confiance
et qui ne la méritait,
dans tout ce qu’on espérait
et nous n’avons pas eu,
dans ce dont on rêvait
et qui ne s’est point accompli,
dans les hommes que l’on a aimés
et qui
sont partis trop tôt…
et on passe au-delà
l’âme plus vide,
les paumes brûlées par les attentes,
en regardant au-delà de l’horizon
et nous nous changeons en anges
tout en mourant encore un petit peu
pour ensuite revenir au monde
avec les mêmes
illusions
et nostalgies…



Eden

Et…comme tu devais porter un nom,
On t’a appelé ANGE.
Tu glisses lentement dans mes pensées
A bâtir des châteaux -
invraisemblablement réels,
brûlant des traces des corps
vibrant sous la neige de l’amour
qui brûle en nous,
blanche
comme les oiseaux
de nos automnes.

Et comme tu devais porter un nom
on t’a appelé HOMME.
Tu prends dans tes bras l’éther
où il n’y a que moi-même.
Tu me déshabilles de mes secrets
comme une saule hirsute
au bord d’une rivière qui vient
de loin,
du fond de ton âme.

…et on t’a appelé RÊVE
fondant dans mon sang
malade de nostalgie,
d’inquiétude, d’incertitude,
malade de toi –
celui jamais trouvé –
et ton passage
a laissé des traces profondes
dans ma chair affamée
de l’ÉDEN
de ton corps.
Silence…
Que le silence d’entre nous
avait de beaux yeux…
Nous nous cherchions
comme on cherche une proie
dans le silence de la nuit…
Nos doigts malades de désir
touchaient le velours bleu de la nuit…
Nous étions malades de la musique divine
qui s’écoulait du ciel…
Chaque chuchotement
encore pas entendu nous faisait mal…
La peau avait le parfum de la pêche
mûre.
Que le silence d’entre nous
avait de beaux yeux…
Nous qui venions d’apprendre
l’alphabet de l’amour !
Quels beaux yeux !
Nous nous appelions
sans mots…
Nous nous touchions
sans gestes…
Que l’amour
avait de beaux yeux
comme une grande dame
passant le seuil entre la nuit
et le jour…

Quels beaux yeux
avais…
Tu !

Istoria se repetă…
Este adevărat.

Fiecare trăim clipe
trăite demult…
şi niciodată.
Fiecare visăm visele
de altădată.

Nunţile noastre au devenit
atât de apropiate
chiar dacă a trecut atâta timp
de când nu ne-am întâlnit
decât…în vis.

Şi totuşi
de ce nu putem fi dezlegaţi
de tot ce a fost… ?
De tot ce este ?

Mai rămân locurile
demult umblate,
mai rămân părinţii,
mai rămân copiii,
mai rămânem noi,
cei care trebuie să ne mulţumim
cu câteva clipe furate,
cu câteva flori dăruite,
cu priviri ce dor
aruncate de-a pururi înapoi.

Mai întoarce-te aici
încă o dată
să oprim timpul la ora
care ne-a ramas în suflet
când
nu mai există nimeni
si nimic
decât NOI DOI…
cine ştie cât de doi ?

Între noi
mai există cineva
care ne opreşte să greşim
şi totuşi care ne îndreaptă
unul spre altul.
Să plecăm ?
Să ne întoarcem ?
Cine ar şti să răspundă ?
Rămâne veşnic întrebarea
care ne va ninge
sufletul…

Pe margini de amurg

Aripi de fluturi

Orbecăie

Căutând o floare de odihnă…

Şi caută …şi caută…

Vinovaţi de atâta NEgăsire.

Parfum de ploi,

Parfum de gesturi întrerupte

În zeci de întrebări…

De ce întrebăm ?

De ce NE întrebăm?

Pentru că, probabil, nici noi înşine

nu înţelegem prea bine zbaterea

între ieri şi azi.

Vrem mereu

Mai mult …

Vrem să atingem sufletul

Celui de lânga noi,

Să-i atingem gândul,

Somnul,

Visul…

Vrem să devenim umbra lui,

Clipa lui de veghe,

Taina,

Necuprinsul,

Sângele lui,

Inima lui care să bată

În trupul nostru.

Vrem să ne confundăm spiritul,

Să ne identificam respiraţiile,

Să mergem în cadenţa

Aceluiaşi pas…

Şi,

Când tocmai am realizat asta

Ne dorim ŞI altceva…

Ce oare ?

Şi…

De ce ???

Mereu scotocim

În suflete

Ca-n sertare vechi

În speranţa

Că vom afla

Printre amintirile bunicii

Acel « ceva »

Care să ne descopere

Marele mister al vieţii.

                         Lelia Mossora

                           28 III 2005

                               23 :50

Te prelingi ca o umbra prin sufletul meu…

Picaturi de ploaie – degetele tale

lasa urme  atat de adanci

incat luceferii dor de singuratate.

Te prelingi ca un geamat de dor

si ochii tai cauta  un nou rasarit.

Aproape...

Aproape ca te pierzi in mine

dar mai ramane un timp

sa treaca prin clepsidra iubirii noastre

de infinit,

iubirii noastre de inalt,

iubirii noastre…

de iubire.

Ne mai raman doar rarele,

putinele clipe

in care  sa ne regasim

pe noi

in noi...

sa ne vindecam durerea din ochi

si setea  ce ne-a uscat sufletul.

Te prelingi ca un cantec

atat de parfumat

ca ingerii se imbata

de adancul din tine.

Ne e teama sa respiram…

Ne e teama sa ne atingem

sa nu se alungam visul

construit cu atata migala.

Lasa-mi mainile aici

sa risipeasca in mine

muzica ochilor tai

neasteptat de calzi.

Cand vei pleca,

nu-ti lua umbra cu tine !

Cutreiera-mi visele,

bantuie-mi trupul cu buzele tale,

respira-mi gandurile,

fura-mi visele

in care ne asteptam zborul

in anotimpul acesta

atat de alb

ca se descompune pe trotuare

in urme ale pasilor nostri.

Si pentru ca ai trecut pe aici...

si pentru ca mi-ai trecut prin sange...

si pentru ca gura ta inseamna

Inceput si sfarsit,vei deveni o pecete

pe un zid ce demult nu mai este...

Vei ramane , poate, mai mult

decat un vis de dragoste

dintr-o noapte albastra.

Si ...tocmai de aceea

opreste-te la malul meu

o clipa

sa vezi cum imi picura

roua  pe  pleoape,

sa simti

culoarea

si gustul

si mireasma

gandurilor mele....

                     Lelia Mossora