Oribil. Ma uitam dimineata pe geam la copiii care se amuzau teribil pe seama unui bici al unui colindator. Ma uitam prin ei si vedeam frumusetea iernilor de alta data. (ţin sa precisez ca...) În spatele blocului meu este un derdelus care in iernile anului 2000, 1999 şi chiar 1998, era neincapator pentru sănile şi boburile copiilor din imprejurimi. Era ceva feeric. In fiecare dimineata te puteai trezi in zgomot de sarbatoare, te puteai trezi, auzint veselia din glasul copiilor care strigau cu putere...pârtieeee că pârâieee! Mie imi plăcea...revenind în prezent şi urmărind activităţilor acestor copii, ma gandesc cat de nefericiti sunt ei in comparatie cu noi, cei care am avut parte de multa zapadă la un moment dat, de bunici care ne trăgeau cu sania cât era ziua de mare şi care ne făceau sa uităm că ne este foame sau sete. Ei, cred că sunt mai upgradaţi, cred că ştiu să se bucure de lucruri mult mai ieftine decât am făcut-o noi. Oare vor avea ce să povestească propriilor copii atunci când aceştia îi vor întreba ce făceau când erau mici? Ştiu, îmi veţi spune că se puteau duce la munte pentru a avea parte de ceea ce în spatele blocului nu au avut, dar gândiţi-vă că nu e deloc acelaşi lucru. Gândiţi-vă că cei mai buni tovarăşi de derdeluş pe care ţi faci afară, lângă casă, nu pot merge toţi la munte. Credeţi că am dreptate? Credeţi că aceşti copii merită mai mult? Credeţi că putem face ceva? Eu cred că putem face, am în minte o groază de lucruri care se pot face numai că trebuie să învăţăm să nu mai fim egoişti şi să încercăm să protejăm într-un fel sau altul această planetă, cât se mai poate. Puteţi considera acest articol chiar şi un manifest...

Aştept să-mi spuneţi ale voastre păreri...sunt nerăbdător să vă citesc comentariile!